Ioan Silvan – Încarnarea Vieții

Încarnarea Vieții.
Cât de puține-s trupurile-n care
se închid stelele,
și câte alte ceruri rătăcite,
au izbutit să fie însoțite de Dumnezeu?
Pe cerul nostru s-a decis să apară
întâi, în miez de zi, și-apoi în seară
o vie stea; iar cel ce a văzut viață-n ea
era păstor și repede a înțeles
că în amurg, aceleași stele ies
prin întuneric, ca într-o plimbare,
iar când s-a nimerit să apară o nouă stea
acela nu era un lucru în care
te poți încrede, ci un semn,
că s-a întâmplat ceva în depărtare.
Atunci, și-a strâns complicii, doi păstori
care au văzut și ei, la fel, pe cer
un loc în care lucrurile pier
și au pornit, căutând o explicare
a noii străluciri, ce mult mai mare
părea a fi, decât o nălucire;
căci le vorbeau proorocii din simțire
despre un loc, posibil, de încarnare
a Dumnezeului din fiecare
cu care atunci, în sinea lor, vorbeau.
Demult trăiau din El, dar nu știau,
că Viața nu-i o funcție a mișcării;
sfârșind, se consolau
crezând că pier de moarte bună,
și au pornit așa.. pe câmp, cu lună,
spre locul implicat în prima transformare
a Vieții, în materia din care
și trupurile lor erau create,
să-i spună omenirii, să-i arate,
că Dumnezeu e singurul ce poate,
să se preschimbe, veșnic, în.. de toate!