Tu care-ai plămădit din colbul ud
Un suflet cu verigi şi cu inele,
O râmă ce-o târăsc pe cerul crud,
De ce-mi făcuşi, din plumb şi gânduri grele?.
Ah, patimile-mi colcăie în trup
Şi carnea lor de faguri vor s-o spargă,
Să iasă ca albinele din stup
Şi-n voie să colinde lumea largă.
Eu te-am închipuit bogat, în cer,
Cu stelele cununi şi pietre scumpe,
Dar nu-ntări-ndoiala mea cu fier,
Căci marea din păcate va inrumpe.
Şi de exişti în haos fără zi
Şi-mi sfarămi veşnicia de zăpadă,
Urechea ta mă poate auzi?
Şi ochiul tău e-n stare să mă vadă?
Sensul versurilor
The poem expresses a deep sense of doubt and questioning towards God. The speaker grapples with their faith, questioning God's existence and purpose in the face of suffering and inner turmoil.
