Te păstrează cronica-n culori
Îmbunătățit la-nfățișare
Barba ca argintul lămurit
Și obrazul pal de lumânare.
Fără pic de sânge pământiu
Și pe buze nici o pătimire
Și cuvântul când te-nvrednicea
Dobândeai viața-ntru slujire.
Ani de miezonoptici în priveghi
La lumina candelei domoale
Cu dulceața imnelor în grai
Sub icoana crucii monahale.
Clopotele-n turn între păduri
Peste văi și dealuri legănate
Și mereu răspund chemării lor
Turmele de jertfă de pe sate.
În sobor la Neamțu cufundat
Râu-adânc în neam la rădăcini
Te-a sorbit întreg poporul meu
Și-a rămas în mână cu-o lumină.
Și Moldova-n lacrimile ei
Te-a țesut Paisie străine
Să nu poți alege în pământ
Țărna ta de cea care te ține
Sensul versurilor
Piesa evocă figura unui cărturar de la Mănăstirea Neamț, imortalizat în cronicile vremii. Acesta este prezentat ca un om dedicat credinței și slujirii, profund înrădăcinat în cultura și istoria poporului său, un simbol al luminii spirituale.