Încep scrisoarea asta într-un târziu, simt că nu mai am timp, simt creierul cum cedează, și inima, ce tare vibrează.
Aș vrea să cred că visează, că se simte bine dar sincer nu știu dacă mai apucă ziua de mâine, prea multe vise ce par rupte din realitate, prea multe chestii ciudate, speranțe de prea mult timp abandonate, prea multe promisiuni uitate, și calea cea bună, e una din toate.
Sunt prea multe persoane amintite în textele mele chiar nu știu de ce fac asta când știu că nu exist pentru ele, simt cum rămân fără putere, simt cum spatele mă lasă. Abea pot să mă ridic din pat, să stau pe scaun la masă, și ăștia se întreabă, de ce n-am ieșit atâta timp din casă, de ce sunt tot mai slab și mai palid la față, da ăștia nu știu că boala asta mă seacă de viață..
Și am căutat într-un timp remediu, credeam că îl voi găsi, am căutat ce am căutat, da am renunțat a doua zi.
Se spune că speranța moare ultima, doar dacă crezi, și dacă te joci cu dragostea de fiecare dată, pierzi.
Tactu spune că n-ai voie cu aia că ești mic și poți să ai totul dar cu tine jos când pleci nu iei nimic.
Sunt conștient că dacă ar fi să mor nu o să-mi ducă nimeni nici un dor. Chiar se vor bucura câțiva că am ieșit cumva din viața lor unii dintre ei m-au șters chiar și din amintiri și am trăit destule, deci mă mulțumesc doar cu dezamăgiri.
Și-mi aduc și acum aminte cum am început, cu banalități puse pe foaie, și cu texte de început.
Părea că m-am pierdut în gânduri deșarte, plin de speranțe moarte și de vise spulberate.
De persoanele uitate ce le rostesc și acum numele în șoapte, și am avut mai multe nopți nedormite nu doar o noapte, și speram că într-o zi o să mi se îndeplinească dorințele toate.
M-am jucat involuntar cu dragostea și acum nu-mi pare rău că dimineața se trezește alta-n patul meu
Optimist am fost mereu, am mers mereu pe drumul meu, chiar dacă uneori mi-a fost groaznic de greu.
Și atunci când o să mă vedeți zâmbind o să vă pară rău
Că am început să uit persoane importante, ce și-au jucat de mult rolul în filmul meu (Acțiune) am uitat și de vagabonzii mei de pe stradă, știu și ei unde stau dacă vor să mă vadă chiar și persoanele dragi au devenit între timp, străini,
Nu pot să mă bazez pe ei, mai multă încredere am în vecini. Mi-am făcut un milion de prieteni pe net, și pe cei adevărați i-am uitat într-o bere la pet, că mi-a fost bine uneori dar niciodată îndeajuns și am iubit câteva fete pe ascuns, dar niciodată nu le-am spus.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de sfârșit și regret, reflectând asupra pierderilor, dezamăgirilor și apropierii de moarte. Vorbitorul își ia rămas bun de la viață și de la persoanele din ea, conștient de faptul că va fi uitat.