Ingeborg Bachmann – Desprindere

De pe țărm se înalță fum.
Coliba de pescari din ochi n-o pierde,
căci soarele va apune înainte
ca tu să fi străbătut zece mile.
Apa întunecată, cu mii de ochi,
pleoapa-i de spumă albă o deschide
să te țină în atentă, lungă privire
timp de treizeci de zile.
Chiar de nava tanghează din greu
și pășește nesigur,
tu pe punte calm să rămâi.
La mese ei mănâncă acum
peștele afumat;
apoi bărbații vor îngenunchea
să cârpească năvoadele,
iar noaptea se doarme,
un ceas, poate două,
și mâinile lor vor fi moi,
libere de sare și ulei,
moi ca pâinea visului,
din care frâng.
Întâiul val al nopții se lovește de țărm,
al doilea deja te prinde din urmă.
Și de-ți ascuți privirea,
vei mai vedea copacul,
ce își ridică semeț brațul
– pe unul vântul i l-a doborât deja
– și te gândești: cât timp încă,
cât timp încă
lemnul chircit va mai ține furtunilor piept?
Nici urmă de țărm nu se mai vede.
Gheara unei mâini în bancul de nisip puteai să o înfigi
sau cu o buclă de păr de stânci să te prinzi.
În scoici suflând, alunecă ale mării fantasme
pe spinările valurilor, le călăresc, iar zilele
cu lucioase săbii în bucăți le despică, o dâră roșie
rămâne în apă, acolo somnul te culcă
peste rămășița orelor tale, și simțurile îți dispar.
Ceva s-a întâmplat la odgoane,
ești chemat și te bucuri
că e nevoie de tine. Bucurie e
munca pe navele
care pleacă în depărtări,
legatul odgoanelor, scoaterea apei,
călăfătuirea pereților și paza încărcăturii.
Bucurie e să fii obosit și seara
să cazi frânt. Bucurie e dimineața,
cu prima lumină, să te trezești,
să stai în fața cerului de neclintit,
de apele de netrecut să nu-ți pese
și nava deasupra valurilor să o ridici,
înspre țărmul mereu însorit.