Ingeborg Bachmann – Către Soare

Mai frumos decât măreața lună și nobila ei lumină,
Mai frumos decât stelele, vestitele ordine ale nopții,
Mult mai frumos decât apariția de foc a unei comete
Și pe departe mai frumoasă menire decât a oricărui alt astru,
Fiindcă viața ta și a mea depind de el zi de zi, este soarele.
Soare frumos, ce răsare și lucrarea nu și-a uitat-o
Și o duce la capăt, cel mai frumos vara, când ziua
Pe coastă se evaporă și oglindite șlefuitele-i pânze
Peste ochiul tău le trage, când obosești și îl micșorează.
Fără de soare însăși arta își pierde misterul,
Tu nu-mi mai apari, iar marea și nisipul,
Biciuite de umbre, sub pleoapa mea se retrag.
Lumina frumoasă, ce ne ține de cald, ne păzește și minunat are grijă
Ca din nou să văd și pe tine să te revăd!
Nimic mai frumos sub soare decât sub soare să fii.
Nimic mai frumos decât toiagul în apă să-l vezi și pasărea sus,
Ce zborul își chibzuiește, și jos peștii în bancuri,
Colorați, modelați, în lume veniți cu o solie de lumină,
Și întinderea să o vezi, hatul unei câmpii, colțurile mii ale țării mele
Și rochia pe care ai îmbrăcat-o. Și rochia ta, rotund de clopot și albastră!
Albastru frumos, în care se plimbă păunii și fac plecăciuni,
Albastru al depărtărilor, al ținuturilor fericirii cu furtuni pentru simțirea mea,
Albastru hazard la orizont! Și ochii mei fermecați
Se lărgesc iar și clipesc și ard până la rană.
Soare frumos, căruia încă de la firul de praf cea mai mare admirație i se cuvine,
De aceea, nu din pricina lunii și a stelelor și nici
Pentru că noaptea cu cometele se fălește în mine caută un nebun,
Ci din pricina ta și în curând fără sfârșire și ca pentru nimic altceva
Plângere voi depune pentru pierderea de neînlăturat a ochilor mei.