Ilarie Voronca – Martorii

Voi, arbori, păsări, râuri,
V-am alungat din orașele noastre,
Erați martori prea severi,
Prea clarvăzători în orbirea voastră.
Abia câțiva dintre voi în scuaruri,
Piperniciți, cu aripile tăiate, fără fâlfâiri,
Nu vor spune nimic de rătăcirile noastre,
Prizonieri și muți în fumăraia gărilor.
Ah! Putem să ne arătăm urâțeniile,
Să ne sfâșiem, să ne schimonosim,
Nici pietre, nici animale, nici flori
Nu-și vor aminti fețele noastre.
Iată-ne foarte liniștiți,
Nimeni nu va putea depune mărturie împotriva-ne,
Pădurile erau departe de orașe.
Ce au văzut munții? Ce au văzut lupii?.
Ca să ne poată judecata pe lumea cealaltă
Va trebui strâns probe,
În robele lor, ca judecători, fluviile
Se vor ridica, dar nu ne vor recunoaște.
Am ucis pe cel nevinovat, am apăsat pe cel slab,
Dar totul s-a petrecut între noi, în loc închis,
Niciun graur, niciun trifoi
N-au văzut pe victimă, nici pe călău.
Putem bănui copacii
Care se înapoiau în căruțele iernii?
Umili, învinși, în căminele noastre de marmură
Și părul lor cald fluturând în aer.
Auzeam afară scârțâind roțile
Sub încărcătura grea de lemne.
Lunecând, tăcută, ca prova
Unei corăbii, pădurea intra sub acoperișurile noastre.
De acestea nu gândeam că ar trebui să ne temem,
Flăcările săltau ca veverițe
Și totuși lemnele au trebuit să ne plângă:
Ca să ne urmeze, au devenit sicrie.
Ele știu totul și în moarte
Aduc mărturie amprenta noastră,
Au atras în cursă corpul nostru
Și sufletul nostru adevărat sau fals.
Ele cunosc totul despre locuințele noastre,
Au asistat la jocurile noastre josnice,
Și cu violență vor lumina ora
Judecății, profilele noastre hidoase.