Tot ceea ce e nour în zdrențele cerșetorului,
Tot ceea ce e auroră în mâinile ocnașului,
Și voi, copii singuri, cari dăruiți pleoape și lacrimi
Obrajilor emigrați printre vechile stele.
Somnul plugarului alintă brazdele,
Acolo unde rădăcinile au gene mai dulci decât rugăciunile;
În zorile făgăduite
El așteaptă o privire
Care să creadă pretutindeni în domnia fiilor săi.
Iată inima stejarului ciuruită de țipetele câmpia:
Să o luăm cu noi la ora când ferigele
Își risipesc pletele pe umerii șipotelor.
Femei mai goale decât cuțitele străbat câmpia;
Lucrurile lipite de trupul lor le preschimbă memoria,
Brațele lor nemăsurate depărtează fulgerele
Și năvile albastre care grăbesc spre vară.
Femeile se urcă pe treptele uitării,
Dar ele nu vor ajunge niciodată la crestele prăpăstioase,
Umbra lor le iese înainte, le sperie.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de somn, natură și destin, folosind imagini poetice puternice. Versurile sugerează o căutare a sensului și o luptă cu uitarea, într-un peisaj dominat de elemente naturale și umane.