Ilarie Voronca – Broderii

Melancolia mea stăruie la ferestrele despărțirii.
Vezi? E ulița mâhnită pe care pașii tăi de atâtea ori au trecut.
Pe stavilele tristeții mătasa amintirii tale se țese albă,
și-n suflet nisipul deznădejdii brun s-a așternut.
Știi: pe singurătate privirea ta a crescut verde ca un mușchi pe stâncă.
Tu ai rămas aceeași lumină galbenă în ochii mei întunecați,
și de-acolo din despărțire gândurile noastre se împletesc încă
așa cum pe sub pământ rădăcinile a doi copăcei îndepărtați.
De ce nu vii de pe lucruri colbul atâtor mâhniri să-l ștergi?
De pe mine tristețea de unghiile tale mici ar fi cojită,
și întreagă deznădejdea aș zidi-o în mine
cum la înălțarea unei case umbra cuiva e zidită.
Vino așa nesimțit cum ar veni o lumină de seară.
În preajma ta zilele vor fi odăi proaspete și curate
Pe balconul știut vom întârzia ca două ace de ceasornic care au stat,
și noaptea toate clipele ei limpezi are să ni le arate.
Atunci, pe frunte, mâna ta să lunece subțire,
cum pe cerul alb, firele de borangic ale lunei;
sub melancolie, gestul tău să aibă tresărirea înăbușită a strunei,
și peste mâhnirea părului evantaiul glasului tău molcom să se răsfire.
Perdelele despărțirii s-au întunecat,
aștept să-mi deschizi singurătatea ca pe-o ușă,
ulița se oprește acum sub alte ferestre,
și toată tristețea mi se fărâmă pe mâini – întunecată cenușă.