Merg pe sub același balcon vechi.
Drumul se-mpiedică de casele strâmbe și cade-n noroi, tristețea ca și dragostea mi se pierd printre foi, și simt viața mâhnită a toamnei în urechi.
Să nu deschizi fereastra și nici să nu te-apleci. Întrevăd toată deznădejdea cerului care se frânge.
În orice streașină și-n orice suflet viața plânge, și pretutindeni vântul pune săruturi reci.
Totuși, pe-aici, plopii au ascultat, când atâtea ți-am spus, și au repetat și ei, ca un ecou, o chemare.
În ochii tăi mi-am înecat lebedele privirii ca-ntr-o mare, și mi-am sângerat sufletul, asemeni unui cer în apus.
De atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o bătrână o grămadă de lemne, într-o pădure.
Și fiecare amintire îmi apasă pieptul – dureroasă mâna – și-mi spintecă sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.
De-aceea trage mai jos storurile triste și nu te apleca.
Lasă-mă numai, spre balconul vechi, să-nalț — iedera și scara care coboară prin pomii rupți, ca o perdea îmi va învălui rănile trupului, ca o mâhnire nouă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și tristețea provocate de o iubire pierdută. Naratorul se întoarce la un loc asociat cu acea iubire, rememorând durerea și amărăciunea despărțirii.