Iacobuş Leonard – Iubirea Poate Fi De Neoprit

La fel cum stelele se nasc
Și tot răsar fiece seară,
La fel cum soarele răsare
Ca și cum ar fi prima oară,
La fel cum ploaia sfarmă norii
Și cade lin asupra noastră,
Iar după ea, pe cer apare
O rază mare, minunată,
În lumea asta cât de mare,
Așa m-am iubit și eu odată..
Eram pe-atunci prin țări străine
Pe harta țărilor vecine
Din care omul poate pleacă, poate vine,
Chiar într-o vară aspră rău.
Un biet copil, ce minte n-are,
Și nicio cale de scăpare
Din mâna cruzii sorți,
Eram ce-am fost,
Și fără rost, s-o mai lungesc așa!.
O zi, chiar două,
Trei sau patru, tot să fi trecut
Iar eu n-aveam pe-atunci vreo grijă,
Cu ce am de făcut.
Dar într-o zi, sub crudul soare,
La vreo trei pași în spate
Stătea pe banc-un înger dalb,
Frumos și cald, de nu auzi de el
Nici chiar în vise, nevisate..
Dar eu am stat, am așteptat,
De parcă el m-ar fi mâncat
Și când să vezi, ce minunat,
La mine a venit, s-a așezat.
Mai imparțial ca de-obicei,
Eu auzeam doar vocea ei
Căci un moment doar a durat,
Să văd ce mi s-a arătat!.
O fată dulce, păr brunet,
Cu un vizibil stil cochet!
Și-o voce blândă, de fecioară,
Ce face inima rănită, cât de grav,
Să nu mai doară..
Timpul?!.. nu știu când a trecut,
Nu știu de-a fost vreun început,
Dar știu că din acel moment
De lângă ea nu mă puteam simți absent!.
Mereu o căutam pe ea,
Privirea ei, ori vocea sa,
Nu eram foarte conștient
De ce s-ar fi putut afla.
Dacă știa? , ori dacă nu?
Că eu aș fi iubit-o,
Exista riscul de a crede
Că aș fi jignit-o..
Trecu o noapte, iar o zi,
Și-apoi doar încă una,
Dar de acolo am plecat.. s-o văd?
Eu așteptam întruna.
Mergeam pe drumuri paralele
Și totuși printre ele,
Ne-opream sub soare, ori sub stele,
Și iar pe ea o căutam..
Dar veni clipa de-am aflat,
De la un bun prieten,
Că ea spre casă a plecat,
Iar eu pe loc, ca și trăsnit,
O vreme am tot stat.
Anxietatea ce-o aveam
Fu grabnic dispersată
De-această dulce cunoștinșă,
De-această dulce fată!
Simțeam că doare, grav, prea tare,
Era ceva de necrezut
Nu știam ce, simțeam ceva,
Nu aveam absolut nicio idee,
Că-mi simțeam inima!.
Am căutat în plan virtual
Să pot să dau de ea,
Dar brusc nefericit stăteam,
Păream ca luat de val.
Și.. am găsit-o, i-am vorbit
Cu toată iscusința
De-a încerca, în mod subtil,
Să-i spun ce-mi vrea ființa,
Că o iubesc și doar atât
Nimic nu vreau, în mod umil,
Decât să o revăd..
Dar soarta pace nu mi-a dat,
Singur eram?!.. nu m-a lăsat!.
Mi-a pus un lanț la gleznă
Și de trecut ea m-a legat
Să stau singur în beznă,
Departe de ea, condamnat.
Și cât de mult m-am măcinat
Că nu pot fi cu ea
Eram doar eu, singur pe lume,
Și doar speranța mea..
Speram, căci altfel, poate acum
Nu mai eram pe-aici
Iar când ai vrea să te ridici
Îți spui în mintea ta că poate
Speranța moare ultima!.
N-aveam vreo șansă, de-a ajunge
Chiar la inima ei,
Și-așa încet, încet, speranța
Pierea ca printre zei.
Timpul trecea, putea să nu?!
Când eu în pragul disperării,
Trecut de stadiile răbdării
Trăiam în reverie.
Știam că greu voi reveni
La viața mea normală,
Normalul era depășit, o chestiune banală!
Iar eu cu el rămas tăcut
În propria-mi dilemă..
Dramatic era faptul că
Eu nu puteam trăi,
Aveam în mine altceva
Un suflet nou, ce lin creștea,
Cu bătăile inimii.
Și cam un an, i-am scris așa,
Nu știu de o interesa, de.. chiar citea,
Dar totuși, îi scriam!
Iar când al ierbii fir răsare,
Când orice urmă de frig moare,
M-am hotărât să plec la ea,
Și-n mintea mea, nu era loc de altceva!.
Și, pregătit, foarte puțin cât m-am gândit,
Că ea va fi de-acord..
Iar astfel soarta, iar în dreapta mea,
M-a alungat de lângă ea.
Nu e problemă de-a fi vrut
Căci eu, ce rău i-aș fi făcut?
Dar dragostea-i tăișul care,
Ridică semne de-ntrebare.
Deci prin urmare, cu-acel pas
În locul meu am și rămas,
Asta era dorința ei!
Și n-aș fi vrut, în lumea asta,
Să iau dezamăgire-aceasta
Pe umerii mei..
Simțeam că totul s-a sfârșit,
Că ceru-ntreg s-a prăbușit,
Că tot Pământul s-a rotit,
Și mă durea adânc!.
Am vorbit și cu Dumnezeu,
Cu cel mai bun amic al meu!
Iar El subtil mi-a arătat,
Că totul trebui-amânat.
Prin vorba ei, prin gândul meu,
Vorbise însuși Dumnezeu
Iar eu atunci am înțeles
Că orice-aș face n-am de-ales.
Deci m-am supus voinței Lui..
Nu am aflat cât e nevoie să aștept,
Ori unde, cât sau cum,
Am rămas, poate, înțelept
În marea mea de scrum.
Afară-i soare, bate vântul
Și cred că mi-am pierdut cuvântul,
Nimic de zis chiar nu mai am,
Căci i-am dat ei iubirea gram cu gram.
De-ncerc să uit, e imposibil!
Și chiar Sisif de-aș fi să pot
Să-mping odată marea piatră
A tristeții ce-o socot.
Sunt doar un om, nu pot mai mult,
Dar momentan sunt stins
Ca focul ce-și pierde norocul
De-a arde ne-ncetat
Nestingherit și detașat.
Mai cade-o frunză, și-ncă una
În minte gându-mi fuge-ntruna
La tot ce am pierdut,
Ce am iubit, ce-am cunoscut.
Căci îngeri, astfel rar s-arată
La câte-o mie de-ani odată
Și am avut deci, privilegiul,
De a-l vedea și eu.
Nu știu de ea, dac-ar fi vrut,
Să mă cunoască bine,
Știu doar că-i greu!
Pentru a ei sublimă fire,
Dar și pentru mine..
Dar viața trece, oamenii rămân,
Nu-i treaba ei de-s veseli.. ea zboară,
Exact ca vântul ce străbate mii și mii de dealuri
Milioane de zâmbete șterse,
Și mii de carnavaluri!.
Iar soarele măreț și tare, apune pe sfârșite..
Se-ascunde printre nori, cu bucle rumenite,
Și indigo și gri.. o scumpă dragoste rănită,
Eu te aștept să vii!
Asemeni pomilor ce toamna
Leapădă haina lor,
Asemeni vântului ce bate
Prin părul tuturor,
Asemeni dragului pământ
Ce-n taină ne susține,
Asemeni frigului plecat
Ce poate nu mai vine,
Asemeni stâncii care ține
Un codru-ntreg de vise
Și tot așteaptă ne-ncetat
Copii cu brațele deschise,
Asemeni focului ce arde
În inima de tânăr,
Și-alungă bătrânețe-ascunsă
Prin spicele de păr,
Asemeni norilor de vară
Ce-s albi ca în povești,
Și-ai vrea să zbori până la ei
Să poți să îi oprești, pe bolta cea învolburată,
Așa m-am iubit și eu odată..