Vine vântul.
Vântul care piaptănă florile
și transformă florile în fluturi,
porumbeii se ridică și lasă hârtia veche
în prăpăstiile Manhattan-ului
spre cer, până la etajul zece să se ridice,
iar păsările migratoare se spulberă
de pe turnuri zgârie-norilor.
Vântul vine, vântul sărat
care ne alungă peste mare
și ne aruncă pe o plajă
ca pe niște meduze,
din nou aruncate la mal.
Vântul vine.
Ține-mă strâns.
Oh, corpul meu luminos de nisip,
format doar din eterna imagine
de nisip.
Vântul vine
și ia un deget cu el
apa vine
și-mi riduri.
Dar vântul
eliberează inima
– pasărea roșie ciripind
în spatele coastelor –
și-mi arde pielea inimii
cu respirația-i ozonată.
O, corpul meu de nisip!
Ține-mă strâns,
ține-mi
corpul de nisip.
Să mergem dinspre mal spre uscat
unde micile ierburi ancorează pământul.
Vreau un pământ solid,
verde, înnodat în rădăcini
ca un covor.
Taie copacul,
ia pietrele
și construiește-mi o casă.
O casă mică
cu un perete alb
pentru soarele de seară
și o fântână pentru lună
spre a se oglindi,
ca să nu se piardă
ca pe mare.
O casă
lângă un măr
lângă care vântul
trece
ca un vânător a cărui vânat
nouă
ne aparține.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea existenței umane, comparată cu nisipul purtat de vânt și valuri. Vorbitorul caută un refugiu stabil și durabil, simbolizat de o casă construită pe un pământ solid, ca o nevoie de ancorare și protecție împotriva efemerului.