Eu stau pe scaunul de foc
Și-mi frâng aripile stelare
În lumea ta, eu nu am loc
Arunc cu valuri către mare.
Cânt simfonii la unison
Compun parfumuri de dorințe
Sunt singurul compozitor
Abandonat de propria ființă.
Nu încerca să mă cunoști
Eu niciodată nu sunt bine
Vorbesc cu luna lumi întregi
Cu nopțile, dar nu cu tine.
Și mă hrănesc eternități
Cu suflete de dumnezei
Și moare viața, moartea mea
Și mor și eu și mor și ei.
Valsez pe coapse sinucideri
Înghit altare și le scuip
Încerc și eu s-ating atingeri
Iar după ce le-ating, le uit.
Sunt rătăcit mereu în ceruri
De ochi mărunți și blestemați
Și dau cu ploi și cu cutremur
Atunci din rău, când mă chemați.
Îmi spânzur sorți, că-s nesortite
Și joc la zaruri viața mea
Mă las înșelat de ispite
Până mă doare inima.
Și uneori când cad în mine
Încerc decât să mă mai prind
Aș face morți numai din tine
Și-aștept doar să te sinucid.
Aud în cap dictări discrete
Atunci când dorm pe negru-mat
Te-aș omorî într-o secundă
Dar eu, cu timpul meu ce fac?.
Aștept toți demonii diseară
Sunt mai puternic ca oricând
Nu mă compar cu tine, iară
Îți spun decât că nu am cum!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de alienare și suferință. Naratorul se simte rătăcit și distrus, contemplând moartea și exprimând o furie interioară.