Of, cum tu, moarte prea dorită,
te-agăți de viața mea neînsemnată,
îmi torni din Chronos ce-a rămas o clipă
și nu mai pot trăi nici fiind în viață.
Uneori parcă ai fi o Afrodită
și sunt gelos pe frumusețea ta absurdă,
aș vrea să mă ucizi precum pe stele
și să m-arunci departe, o secundă.
Aruncă-mă, departe, nu știu unde…
fă numai să n-ajung la gândurile mele,
îmi sunt generatorul propriei suferințe
și-s dezbrăcat de propriul trup, de propria piele.
Îmi bat în vene cuie împăiate
și-apoi aștept să văd cum sângerează,
în orice bine eu văd lucruri rele
și încă-mi bate-n suflet propria-mi cruntă iarnă.
Sunt chinuit de demoni și în vise,
vorbesc serios cu marea și cu noaptea,
vorbesc cu toți dar nu vorbesc cu tine
și-n vise-mi regăsesc realitatea.
M-arunc din mâna zeului celui mai mare,
vreau numai să mă lași să cad în haos,
ordinea de-aici pe mine mă neliniștește
și-n dezordinea ce n-ai făcut-o vreau repaos.
Îmi vreau repaosul de după moarte,
mi-e stinsă anima și-ți cer decât odată,
aruncă-mă dincolo de zi și noapte
și moartea ce o voi trăi sper să despartă
emoția ce tot simt că mă distruge,
zâmbesc letargic, ce îți pasă ție?.
aruncă-mă departe, nu știu unde
să calc pe străzile ce nu le pot atinge
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință profundă de evadare din suferință și realitate, căutând refugiu în moarte sau haos. Vorbitorul se simte chinuit de gânduri și emoții, aspirând la o stare de repaus dincolo de viață.