O, șah al frumuseții peste fire,
e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!
Grea, inima pe buze mi-a ajuns —
te-arată de pe unde te-ai ascuns!
Aceste flori nu vor păstra-n livadă
apururi frăgezimea de zăpadă.
Cât stai în tron, puternic să ajuţi
supușii tăi sărmani şi abătuţi.
Dorinţa şi mâhnirea depărtării
mi-au ars în vad pâraiele răbdării.
O, Doamne, taina asta s-o spun cui,
că nu-ţi dezvălui faţa nimănui
şi eşti oricând de faţă şi oriunde? …
Paharnic al grădinii ce te-ascunde,
aceste ierburi verzi şi roşii flori,
când nu-ţi văd chipul, ele n-au culori.
Fă merișorul* pe alei să vină,
podoabe să-nflorească în grădină!
Durerea din pricina ta mi-i leac
în bietul meu culcuş pe care zac,
şi-aducerile-aminte mi-s surate
şoptind în colţu-mi de singurătate.
În largul cerc al zodiilor sunt
al resemnării mele negru punct.
Mă sfâşie la sânge orice astru –
dă-mi vin în cupa mea de smalţ albastru!
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și dorință către divinitate. Vorbitorul se simte izolat și resemnat, căutând alinare în amintiri și în frumusețea naturii, dar resimțind acut absența unei prezențe divine.