Fără-un cuvânt plecat-a cea care mi-a răpit
și inima și mintea, fără-un cuvânt duios,
și făr’ de-o amintire. Destinul m-a mințit,
Și-am apucat pe-o cale greșită? – Mincinos.
e drumul Dragei, poate? – Când, în singurătate,
asemeni unei flăcări, îi dăruiam viața,
ea n-a venit odată cu briza, dimineața,
să mă alinte. Spus-am, atuncea – poate -.
cu lacrimile mele, o voi înduioșa.
Dar lacrime sau rouă, sau ploi nu vor lăsa
pe marmura aceasta vreo urmă. ‘N jalea mea, –
privighetoarea tristă, mi-am smuls și sfărmat
aripile înfrânte, și-n vânt le-am aruncat.
Dar inima de patimi tot nu s-a vindecat.
Toți cei care-ți contemplă, frumosul chip, ar vrea
să soarbă-a mea privire purtând icoana ta.
Dar buzele lui Hafiz și fermecata-i lană
nu vor trăda mulțimii secretul și-a lui rană.
Divanul
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă cauzată de plecarea unei persoane dragi, lăsând în urmă un sentiment de pierdere și regret. Vorbitorul se simte mințit de destin și incapabil să depășească suferința, comparând-o cu o rană secretă.
