Unora care au cerut să fiu împușcat.
Am spus că am avut și noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ți-am, lepădătură,
De-ți tot ascuți cuțitul criminal?!
Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.
Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină și oțel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că și mai rău e să ochești în el;
Că-i fapt de josnicie și ocară
Să duci un trai de cârtiță râmând,
Să nu știi ce se-ntâmplă pe afară
În vântul și-n lumină sângerând;
Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăsit de vremuri noi?!
Nu inventez, cum spui, probleme
Și nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tău.
Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu
Jăratecul durerii supărat.
Te șfichiuiesc cu varga: „na turbincu!”
Nu cer să fii de cracă spânzurat.
De-atâtea ori văzui a morții coasă,
Jivine din hățișuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă –
Ce fel de mumă oare te-a născut?!
Și cum de nu te potopește Nistrul
Cel care astăzi, din pricina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Și-ajuns-am a-l urî și blestema.
Să lupt cu tine ori să-ți iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuriți părinți?!
Dar m-ai lovit în creştet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi.
Închei poemul și îmi iert piticul,
Căci mi-au șoptit trei îngeri necorupți:
„Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Și n-are nici un rost cu el să lupți”.
„Nu-i chiar așa”, aud cum îmi șoptește
Un frate drag, un cântăreț șoiman:
„Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în clește
Și dă-l prin răzătoare ca pe hrean!”
Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Și caut un răspuns în ochii lor.
Și-atâta suferință mă apăsă
Și nu de glonte, ci de jale mor.
Noi nu ucidem! Noi prin suferință
Eroi, martiri, profeți și sfinți suntem.
Din ea: din suferință-și ia ființă
Vecia-n care credem și cântăm.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și frustrarea față de amenințările la adresa identității culturale și lingvistice românești. Vorbitorul refuză să renunțe la valorile și istoria sa, chiar și în fața ostilității, găsind forță în suferință și credință.