cineva, dormind, te visează
din visul lui te-ai născut
altfel nu pot să te-nchipui
atât de fără contur de frumoasă.
cel care singur te visează
și-n raza căruia te miști
e poate-ascuns în iarba-nserată
ori în nisipul înroșit de lună plină
în algele ținând pe trunchiuri marea.
tu nu poți fi decât visată
prea mult te tulburi uneori
când cel care-ți dă viață-n vis
e-aproape gata să te piardă, trezindu-se
și-atunci, printr-un efort, recade iar în somn
și trupul tău prin care palid începeam să văd
fereastra, arborii, orașul dimineața
din nou se-ncheagă pâlpâind fără de zgomot
fiindu-mi teamă și să mai respir.
eu m-am îndrăgostit de visul cuiva care te vede
fără să poată niciodat’, să te atingă
și te sărut cum l-aș ucide-n taină
deși în primul rând te pierd pe tine
și nu-mi rămâne decât carnea mea
cumplit de-a mea
îngrozitor numai de-a mea.
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire idealizată, născută dintr-un vis, dar imposibil de atins în realitate. Naratorul se îndrăgostește de o imagine efemeră, conștient de faptul că orice încercare de a o apropia ar duce la dispariția ei și la confruntarea cu propria singurătate.