De ce fanteziile nu durează?
De te ating, grațioaso, îngheți de dezgust,
Dezbraci ideea și, prea crudă,
Iar eu
Deloc dezamăgit, mă legi altei dureri.
De ce creezi, minte, pervertind?
Și de ce te ascult?
Ce secret etern
Mă va vârî ție mereu pe gât?
Te urmez, te încerc din nou,
Reiau urcușul, fără odihnă,
Și iarăși, obosită niciodată, în furtună
Ori când piedicile slăbesc,
Faci rău, fantezie.
Tăceri angoasante, infinite impulsuri,
Fugă, arsurile geloziei, ezitări,
Și suplicii, râsete, neliniștite buze, fior
Și delir rugător
Și abandon înspumat
Glorie fără îngăduință
Singurătăți felurite.
Nu e a voastră lumina adevărată, o știu.
Dar viață ar fi aceea fără capriciile tale
Fericită vinovăție?
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă și dureroasă cu fantezia. Vorbitorul se întreabă de ce fanteziile, deși aduc suferință și vinovăție, sunt totuși indispensabile vieții sale.