Peste Alexandria s-a ivit lună nouă
Ținând-o în brațe pe cea veche;
și noi, mergând înspre Poarta Soarelui,
în bezna din inimi – trei prieteni.
Cine vrea să se scalde în apele lui Proteus?
Schimbarea am căutat-o în propria tinerețe
cu dorinți ce jucau ca niște pești enormi
în mări învrăjbite dintr-o dată;
credeam în atotputernicia trupului;
și acum a ieșit luna nouă, îmbrățișată
cu cea veche: puternica insulă sângerând,
rănita, frumoasa, nevinovata insulă.
Și trupurile noastre, ca tăiate ramuri
și ca smulse rădăcini.
Setea noastră,
paznic călare împietrit
la întunecata Poartă a Soarelui,
nu știe să ceară nimic: se păstrează
exilată-n acest peisaj,
lângă mormântul marelui Alexandru.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și pierdere, reflectând asupra trecerii timpului și a deziluziilor tinereții. Imaginea Alexandriei și a mormântului lui Alexandru sugerează o căutare a sensului în trecut, dar și o conștientizare a fragilității și a efemerității.