Nu i-am cunoscut;
Era doar speranța-n adâncul nostru
Care spunea că-i știam din copilărie.
I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară corăbiile;
Transporturi de cărbune, transporturi de cereale,
Și prietenii noștri pierduți după cocoașa oceanului pe totdeauna.
Zorii ne găsesc lângă lampa obosită
Desenând stângaci și îndârjit pe hârtie
Nave, sirene sau cochilii:
Seara descindem la fluviu
Fiindcă ne arată drumul spre mare
Și noaptea ne-o petrecem în hrube cu miros de catran.
Prietenii noștri au plecat,
Poate nu i-am văzut niciodată;
Sau poate i-am văzut când încă somnul
Ne purta foarte-aproape de valul ce respiră,
Poate-i căutăm fiindcă noi căutăm
Cealaltă viață
Dincolo de statui.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și incertitudine legat de prieteni din trecut, poate chiar imaginari. Vorbitorul reflectă asupra posibilității de a nu-i fi cunoscut cu adevărat, dar continuă să caute o conexiune sau o altă formă de viață dincolo de realitatea imediată.