Şi noaptea cade în odăi, Tanit,
tot ce-i pământ în mine-a adormit,
adoarme calcarul şi apa amăruie.
Ce e lumină către tine suie,
ce-i sunet se depune în cristale,
ce e cuvânt alunecă pe dale
şi amintirile pe laviţi curse
se duc să-ngheţe printre urse.
O clipă doar şi moartea a sculptat
alt trup în şinele de somn decolorat
din care-n zori mă trag cu grabă
ca dintr-o mănuşă ruginită de tablă.
Mă-mbrac cu nervii, simţuri de smalţ,
le netezesc, cu mişcarea mă-ncalţ
şi intru în ziuă prin hrube ascunse
împăroşat cu frunze,
cu-nfometate unghii
ce-ţi caută genunchii
lumină,
ţiitoare divină,
argint dumicat
de-ntins pe icoane şi de mâncat,
crin nins
leguma ochiului meu stins.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema somnului și a morții ca stări de tranziție, căutând lumina divină într-o lume întunecată și plină de amintiri înghețate. Eul liric se transformă și se reîntoarce la viață, purtând cu sine urmele acestei călătorii.