Părinte, vinu-i beat de mirodenii,
dar cum n-alungi cu brațul ori cu plânsul
și cu monarhiceștile smerenii,
atâția diavoli câți se zbat într-însul?
E vinul fum și flacără suavă
și pentru inimi străvezie haină.
În cupe mari, lumina e bolnavă
de-amărăciune dulce și de taină.
În crama asta, bunule părinte,
nu-i nici o cană fără buza ruptă,
că s-au tocit de-atâtea patimi sfinte
și le-a înfrânt lăuntrica lor luptă.
Acesta-i vin de la Ștefan cel Mare
și-acesta-i de la Vodă Ștefăniță,
când sorb dintr-însul, inima mă doare,
mă amețește diavoleasca viță.
Veneau tătarii de la Crâm să-l beie
mânați de vântul stepelor ursuze
și vinul ca sărutul de femeie,
cu moarte li se prelingea pe buze.
Aceste vinuri clătinau turbane
și-nveseleau norodul la ospețe,
spălau de sânge lănci și iatagane
și scânteiau pe-ntinerite fețe.
De-aș fi departe de hotarul țării,
prin foc m-aș avânta, prin fum și jar
și-aș stinge poate arșița durerii,
cu-amărăciune dulce de cotnar.
Părinte, vinu-i beat de mirodenii,
și tu aduni cu brațul și cu plânsul
și cu monarhiceștile smerenii
toți diavolii care se zbat într-însul.
Sensul versurilor
Piesa evocă trecutul glorios al Moldovei prin prisma vinului, simbol al istoriei și al suferinței. Vinul devine o metaforă pentru amintirile dureroase și pentru luptele trecutului, lăsând un gust amar-dulce.