Umblă desculț, peste nisipul grădinii
ca pe-o podea a mării
deși marea era departe
atingea în treacăt tulpinile florilor vechi,
cu foșnet de sare,
iar mâinile,
mâinile bătrânului, arse, rănite,
rămâneau pline de-ntuneric,
în lunga lor călătorie printre culori
Firele bărbii, de lemn, fumegau
legănând între lianele lor
corabia pântecoasă a pipei.
Respiră greu
aerul rămăsese, acolo, departe, pe țărmul mării
iar pașii
învățați cu puntea șovăitoare,
se împleticeau, printre frunze
Peste cămașa roasă, ieșită din pantaloni,
luna
punea petice de lumină.
El a aprins lampa,
a coborât vechea carabină, cu două gâtlejuri, din cui
și s-a așezat pe lespedea fierbinte a pragului.
Se aștepta să fie atacat de tauri
(În baraca din spatele cârciumii,
de dincolo de whisky-ul mirosind a câmp
și a bălegar,
era un perete împodobit cu siluete de tinichea:
fierari lovind nicovale, castele, mori de vânt
și o Lună aurie
care își întorcea și celălalt obraz,
dacă o atingeai cu alicea de plumb)
Asta a fost în copilăria bătrânului.
De-atunci, Luna nu s-a mai întors.
Acum, ținea în mâini, biruință târzie, o armă
adevărată,
sub Luna al dracului de-adevărată,
încremenită ca un semn al destinului
ce poate fi schimbat, ori măcar întrezărit, înțeles.
Trebuia să afle noua lumină.
Dar, trecând prin umbra lui, pe neașteptate,
pe neașteptate,
un glonț a suit spre Lună
iar el cu cămașa înroșită de sânge,
ca pelerina unui torero
continuă să meargă pe sub arbori,
împuns de ramuri înnebunite,
cu coarne de fildeș, întoarse,
în vreme ce marea, cu oglinzile ei topite, cu pești
și corali,
se apropia de grădină.
A două zi,
am văzut în ziarele lumii,
dincolo de picăturile negre, de tuș,
obrazul bătrânului,
sfârtecat de tristețile pământului,
cu îngrozitoare peșteri, cu vulcani disperați.
Semăna, uluitor, cu imaginea
feței a doua, nevăzute,
a Lunii
Sensul versurilor
Un bătrân trăiește cu amintiri din trecut, așteptând un destin inevitabil. Luna devine un simbol al destinului și al revelației, dar și al morții.