Sărutul ei care-și grava potcoavă
pe pieptul unor miri furați din nunți
corcește azi urzică cu agavă
și roade scoarța plopilor mărunți.
Cei ce i-au robit, abandonații,
nu-s încă jupuiți de vechiul dor
și ea, răsad de cariate gratii,
rămâne neperechea tuturor.
În păru-i alb ca pe liane urcă
și-n oasele dogite încă simt
bizanțuri bălăcite-n lene turcă
și-așa, nădragi și bărbi bălăngănind,
clavicule încalecă, de-argint,
se cred că altădată. Și se surpă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor care persistă în ciuda vârstei. Personajele, marcate de experiențe trecute, trăiesc într-o lume a nostalgiei, unde trecutul și prezentul se întrepătrund.