Nu mai vedem bisericile cum plutesc pe ape și ne rugăm în cor cu toate semințiile să ne salveze marea.
Până departe apele-au fugit de noi și vine
Noaptea,
în coate
prăbușiți, un murmur de blesteme ridică turnuri negre până-n cer.
Ne-a părăsit
Străinul alb, prin trupurile noastre umblă furnici în voie, să vină,
Doamne, apa să ne spele, trăim aici de-atâta vreme, cuvinte nu mai sunt să ne-nțelegem, orice ai spune sună ca de pe altă lume, o mamă rupe lacom bucăți din ultimul născut – Osana!
Sensul versurilor
Piesa descrie un viitor sumbru, posibil apocaliptic, în care credința nu mai aduce alinare, iar umanitatea este cuprinsă de disperare și blesteme. Străinul alb (posibil o figură divină sau salvatoare) a abandonat omenirea, lăsând-o pradă haosului și dezintegrării.