Hai să vâslim, copile, înapoi,
să-mpingem calul din cuvânt în sânge,
să rupă umbra care ne tot strânge
în hamurile-i aspre pe-amândoi.
Acolo-n rouă iarba tot mai plânge,
ea ne așteaptă cu cearșafuri moi
să ne desprindă talpa din noroi,
să ne ferim de-nghețul ce ne-ajunge.
Hai să vâslim spre calul tutelar,
prin el destinul nostru luminează
alunecarea-n marele cântar
ce ne măsoară pururea o rază.
Vai, pruncule, zăpada n-are rost,
noi mirosim a păsări care-au fost.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea destinului și a trecerii timpului, folosind imagini puternice ale naturii și ale călătoriei. Protagonistul se află într-o călătorie simbolică spre un loc de refugiu sau înțelegere, confruntându-se cu greutăți și căutând lumina în întuneric. Versurile sugerează o pierdere și o acceptare a inevitabilului.