Crinule petale albe,
Crinule petale albe,
Tu mă chemi, eu sunt departe,
De-mi porţi dorul, să îmi scrii!
Să nu te pierzi în pustii.
Să îmi cânţi cu glas duios,
Când treci muntele stâncos,
Să aud cum răsună valea
Şă îmi lumineze calea.
Fă-mi prin stâncă o potecă,
Muntele-n şapte-l despică!
S-ajung la tine, floare de crin
La tulpină-ţi să mă-nchin.
Frumoasele tale petale
Ce-mbracă haine regale,
Cu aură de regină,
Tot regatul ţi se-nchină.
Mă-nchin şi eu, regina mea!
Doar să îmi arăţi calea..
Calea spre regatul tău
Chip frumos, pictat de zeu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului față de o persoană dragă, idealizată ca o regină. Natura este un cadru important, iar călătoria spre persoana iubită este o metaforă pentru depășirea obstacolelor.