Afară plouă a jale,
Şi lacrimi mari de argint
Se rostogolesc la vale,
Pe chipul tău frumos şi blând.
Buzele ţi se-ncleştară,
Iar inima ţi-a împietrit.
Doar ochii mei vor să te vadă
Şi în braţe să te-alint.
Părul tău, mătasă deasă,
Despletit, lăsat pe spate,
Printre degete-mi răsfiră
Şuviţele-ţi parfumate.
Tu ştii că eşti iubită,
Eu cred că mă iubeşti,
Căci cerul când suspină,
Ştiu că mă doreşti.
Pe buzele-ncleştate,
Sărutul meu să-l simţi,
Că-n inimă văpaie,
Doar tu poţi să-mi aprinzi.
Când nori se risipesc,
Iar soarele răsare,
La tine mă gândesc
Şi lipsa ta mă doare.
Vreau soare, vreau ploaie,
Vreau vântul să adie,
Gerul să nu te-ndoaie,
Să-mi laşi inima pustie!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și sentimentele intense ale naratorului față de persoana iubită. Natura este personificată și reflectă stările sufletești ale celui care suferă din dragoste.