(Fantaisie)
1852.
Cunosc un cânt pe care-aș da, zorit,
Tot Rossini, tot Mozart și tot Weber
Căci are – vechi și galeș și funebru,
Un farmec, pentru mine, negrăit.
Și sufletu-mi întinerește iar,
Când îl ascult, cu ani vreo două sute.
Și parcă văd colinele pierdute,
Sub Ludovic, în al chindiei jar..
Castelu-i vechi cu pietre la cheotori
Și cu vitralii în culori aprinse,
Scăldat de-un râu ce curge printre flori
Și-mprejmuit de parcuri vechi, întinse.
Bălaie la fereastră și semeață,
O castelană cu străvechi veșminte,
De care – poate – dintr-o altă viață
Când am văzut-o, azi mi-aduc aminte!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o puternică nostalgie pentru trecut, evocând imagini ale unui castel vechi și ale unei castelane dintr-o altă viață. Ascultarea cântecului transportă ascultătorul într-o lume pierdută, plină de farmec și melancolie.