Un vânt și-o ploaie necăjită
S-au repezit ca din senin
Și răpăie prelung pe frunze
Și-mi culcă florile de crin.
Grădina toată-i răscolită..
Ce tristă e grădina mea!
Pe-o creangă tremură de frică
Un pui plăpând de rândunică.
E singur, în bătaia ploaiei,
Și-n ciripitu-i rugător
Îmi spune să-i deschid fereastra:
Și eu deschid, el intră-n zbor.
Și iată-mi-l rotind prin casă
Și parcă nu mai e pustiu
În casa mea înveselită
De ciripitul lui zglobiu.
Dar iată.. soarele s-arată..
Pe frunze picurii sclipesc
Și rândunelele, pe-afară,
În zboruri vesele vorbesc.
La glasul lor, grăbit, mă lasă,
Plăpândul pui de rândunea..
Mai vino, ploaie, înc-o dată
Să-l văd din nou în casa mea.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de compasiune și bucurie temporară adusă de un pui de rândunică găsit în timpul unei ploi. Naratorul își exprimă dorința de a retrăi momentul, sugerând o nevoie de companie și o apreciere pentru frumusețea simplă a naturii.