Eu, tată, am plecat
și te rog să nu fii supărat, căci dac-aș fi rămas
n-ai fi tăiat acum vițelul cel mai gras.
Am colindat flămând pământurile,
și m-au bătut în față vânturile, și m-a pârlit soarele,
și m-au durut picioarele.
Acum te văd și-mi pare bine, așadar
te rog să nu te uiți urât la mine că plec iar.
Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă.
Poruncește să-mi aducă niște poame
și o bucată mai mare de azimă,
că până s-o frige vițelul mor de foame.
Phi! câte lucruri ciudate am văzut pe unde-am trecut.
De vreo două ori am fost chiar slugă
și-am păzit o turmă de râmători. Dar stăpânul m-a luat la fugă: Zicea că eu
am știut
că femeia
pe care-o luase tocmai din Idumeea se ținea cu un vecin
(stăpânul meu avea șaptezeci de ani cel puțin). Și m-a bătut
cu un băț uscat de măslin.
Vai, tată, prin câte locuri am umblat! Dar să știi că nicăieri nu te-am uitat,
ci de câte ori vedeam pe alții stând la masă, eu m-am gândit:
„Ce bine trebuie să fie-acum acasă! “ Și-am venit.
Sensul versurilor
Piesa descrie călătoria și experiențele fiului risipitor, exprimând dorul de casă și regretul pentru plecare. El se întoarce, dar anunță că va pleca din nou, sugerând o ciclicitate a plecărilor și revenirilor.