Fără iubire, zilele-s de iască
Iar nopțile-s de pâslă, până-n zori
Și nici nu știu cum poate să trăiască
Cel condamnat să nu mai facă flori.
Fără iubire, iarba se usucă,
Și frunzele se risipesc în vânt,
Făgăduite dorului de ducă
Prin chiar rostirea primului cuvânt.
Fără iubire sufletul se trece
Și trupul se zbârcește, ca un măr
Uitat pesemne, într-o hrubă rece,
Din prea puţinul verii adevăr.
Fără iubire flacăra îngheață
Și-n așteptarea unui alt prilej,
Tot ce păruse doritor de viață,
Se-nchină uscăciunii ca un vrej.
Fără iubire, nu mai are stare,
Înfrigurata vrajă din sărut
Și ne-amăgim din ce în ce mai tare,
Cu amintirea celui dispărut.
Fără iubire nimeni nu mai ține
Măsura vremii cu întâmplări cu tot,
Minunile răsar tot mai puține
Și nici măcar să dăinuie nu pot.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea de deznădejde și sterilitate emoțională cauzată de absența iubirii. Totul se degradează și își pierde vitalitatea, lăsând în urmă doar amintiri și o așteptare nesfârșită.