Prag deșteptării – gândul, clipa lui
ține cu nesomnul tainic sfat,
peste suflet arcuindu-mi cerul…
Ca și cum tăcerea m-ar fi întrebat:
cum îmi rânduiesc anii și-n ce tâlcuri,
prin ce adevăruri Muntele mi-l sui,
de durerea cărui Moș ulciorul
sufletul dă seamă… apa lui.
Când îmi stinge setea la amiază,
nume dându-i celui care sunt?
Că lumina vie care-mi știe,
prin tăcere drumul spre cuvânt.
Cerne aur sfânt la vadul serii,
bucurând clipita gândului înalt,
ușile-ntrebării clătinându-mi
dintr-un tâlc anume-n Tâlcul Celălalt.
Gândul treaz încuie-n pietre taina,
pașii cumpănindu-i presărați pe drum,
memorându-i parcă și însingurându-i
pe cărări abrupte printre nori de fum.
Rar spărgând ferestre ochiului spre vale,
înapoi spre raiul visului pierdut…
Gândul însă – prag al deșteptării,
tâlcuie-nceputul… de la Început.
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul gândului în procesul de deșteptare spirituală și căutarea sensului vieții. Tăcerea și introspecția sunt văzute ca modalități de a accesa adevăruri profunde și de a găsi un nou început.