Apune tinerețea, începe iarna-n păr,
Tot mai departe-i cerul făgăduit de viață,
Trec zile de cenușă, trec ore reci de ceață
Și gândul bea otravă crezând că-i adevăr.
Ca un lințoliu vine o nouă dimineață,
Nu pune visul îngeri în florile de măr,
Râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
Gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe față….
Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
Curând eu mă voi duce spre schitul de țărână,
Dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem….
Știind că trist și singur și dincolo tot suferi
În loc să lunec pașnic în buruieni sau nuferi,
De grija ta în groapă va trebui să gem.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul trecerii timpului și apropierea de moarte. Vorbitorul se teme nu doar de propria moarte, ci și de soarta sufletului său și de suferința care ar putea continua dincolo de viață.