Leană, Leană,
Mi-ai crescut în suflet ca o buruiană,
Floarea de amurg a stelei singulare,
Ascuțișul ochilor tăi clari nu-l are.
Inima se tulbură, ca bruma-n soare,
Somnul nu mă caută și seara doare,
Șerpii sângelui se-ncolăcesc prin vine,
Ca în munte-nzăpezitele lavine.
Lângă porțile duminicii, inele
Aburesc de dor, ca sunetu-n cinele.
Tu te-nalți din sufletu-mi ca o dumbravă,
Fără vârstă, fără moarte – numai slavă.
Din rusaliile stelei, constelații
Înnoptează lângă tine, peste spații,
Iară creșterea gătelii din livadă
Joc de flori îți pregătește să te vadă.
De-ai cunoaște anii din copilărie,
Cum s-au adâncit în zarea aurie
Și cum caută odihnei o cetate
Ca să nu mai poată nimenea răzbate.
Până la hotarele înzăpezite,
Unde nu ajung colindele, păzite
De stelarii capricorni, să nu s-adune
lângă satu-nfierbântat de semnele străbune.
Preajma ți-o cunoaște nesfârșitul dor,
Trupul ți-l descântă magicul decor,
Ți s-aruncă-amurgurile-n păr și-n geană,
Leană, Leană.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund și o nostalgie pentru o persoană numită Leană, idealizată și asociată cu elemente ale naturii și amintiri din copilărie. Sentimentul este unul de pierdere și de căutare a unui loc de odihnă sufletească.