George Coșbuc – Teodolinda

Născută-n pat de rege, din mamă-ncoronată,
Era Teotolinda cea mai frumoasă fată
Pe-a craiului pământuri, şi craiul o iubea
Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea.
Rotunzi avea obrajii şi ochii vii, albaştri,
Ca-n ţara Lumii albe doi Feti-frumoşi sihaştri;
Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creţ:
De beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeţi.
Şi dac-a fost frumoasă, venit-au s-o peţească
Feciori înalţi ca steagul, de viţa-mpărătească,
Viteji aducând zestrea în aur cumpănit
Din patru părţi a lumii, cu-alai nepomenit.
Câţi principi pe cai trupeşi şi albi ca nea, de Faur,
Cu straie de mătase cusute-n flori de aur;
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori,
Veneau, mai mare dragul de-aşa frumoşi feciori.
Dar fata privea rece la perle şi inele,
Căci toată bogăţia şi prinderea din ele
N-aveau atâta farmec, ca ochii vii şi dragi
A pagului, a celui mai tânăr dintre pagi.
Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie;
Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie;
Şi dac-a fost un înger pe străzi nenorocos,
Luat a fost la curte, căci prea era frumos.
Şi cum avea stat chipeş şi-obrazul ca oglinda,
Privea tot pe furişul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dânsa, distras şi nu-ştiu-cum,
Şi ambii ziua toată ştiau să-şi steie-n drum.
Pe ea mai mult o-mbată un pag în două clipe,
Decât pe viaţa-ntreagă splendoarea de principe,
Şi, de-ar veni toţi regii, călări pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uită la pag decât la ei.
Dar dragostea stă-n inimi; în suflete stă firea,
De-ascunzi o fire totuşi, nu poţi s-ascunzi iubirea!
Şi când tu porţi o taină-n inimă, din grai
Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai!.
Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda,
Şi, ce-a văzut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Şi n-au trădat-o ochii, nici zâmbetul deschis;
Dar visul – ah! iubirea te vinde mult în vis!.
Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul
Cu ochi de tată, dânsa, şoptind alene graiul,
Mişca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins
D-o altă gură, pieptul şi obrazul ei aprins.
El stă, el înţelege că fiică-sa iubeşte
Pe pag: de grea mânie el tot înalbăstreşte
Şi bate cu piciorul şi tremură plângând;
Atâta umilire lui nu-i încape-n gând!.
Un pag şi-o principesă! Mai bine mort să fie
Decât s-audă, bietul, atâta mişelie!
Ha, moară ei! Să moară scăldaţi în plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar aşa-ndrăcit.
A doua zi şi-a treia, din faptul alb al zilei
S-a pus la pânda craiul pe urmele copilei
Şi dacă ea, distrasă, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori până-n culcat.
Şi-n vreme când amurgul dă umbre peste soare,
Copila întâlneşte la colţ de coridoare
Pe pag: şoptesc în treacat, ea-i prinde braţul drept,
El blând îi pleacă fruntea şi-o duce către piept.
Un zâmbet – nu! un ropot de sarbădă-njurare,
Un pas ca din afundul pământului răsare,
Şi două braţe vânjoase pe umerii lor cad;
În flăcări arde craiul, şi-i negru ca un iad.
Turbat încleaştă mâna şi tot în mână rumpe,
Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe,
De-a-lungul se destramă pe-ntregul ei tivit,
Când fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.
„Nemernico! Păcatul azi colcăie în tine!
Cu zi de zi simţi-vei că răul este-un bine;
Şi-n urmă vei ajunge, pierzând al tău onor,
Pe paturi criminale nevastă tuturor.
Să nu mai fii de astăzi născuta mea! Să piară
Şi numele tău! Ochii mai bine vreau să-mi sară,
Dar nu te iert! Să-mi sece şi mâna pe mănunchi
Chiar dumnezeu să vie, să-mi plângă din genunchi!”.
Apar atunci argaţii din uşă sub perete,
Ei prind pe pag sălbatici şi-l târâie de plete;
Şi prind pe principesă, şi craiul scos din minţi
Scrâşneşte cât dă sânge din gingii între dinţi.
În larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată,
Acolo lasă craiul pe amândoi să-i scoată;
Acolo el, mai vânăt ca vânătul talaz,
Loveşte-n principesă cu palma peste-obraz.
Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură,
Cald sânge năpădeşte cu şiroaie pe gură;
Şi ochii ei sunt turburi, precum în zi cu nor
E turbure pârâul când fulgeră-n izvor.
Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată,
Cu bici în patru plesne s-o smicire pe fată;
În urmă să-i închidă sub gratii deschilin –
Făcut-au servii fanatici porunca din deplin.
Şi i-au legat cu lanţuri de stâlpii din ocoale
Şi-n vânt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale
Şi rupt picura pieptul pe ţărână-n brazde lungi
De sânge stors din rană de pleasnă-n şase dungi.
I-au pus apoi în temniţi, în unghiuri de odaie,
Sub zid îngust şi mucede, pe-un umed pat de paie,
Să zacă morţi de foame, de chinul repetat:
Atâta-i pentru tigri amorul un păcat!.
Şi dânşii sufăr toate; trec luni şi ani în urmă,
Slăbitul piept se rupe, puterea-n ei se curmă,
Dar nu-i ucidea chinul cât doru-i ucidea,
Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea.
Şi chinurile grele şi dorurile crunte
Lăsat-au ierni pe plete şi brazde lungi pe frunte,
Culcuş era al morţii slăbitul piept al lor,
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.
Şi nu mai credea nimeni în alt întors de soarte,
Trec şase ani, trec zece, se-ndreaptă zilele spre moarte:
De când Teotolinda şi pagul nu văd sori
Se-nvârte pe cer anul de douăzeci de ori.
Dar, într-o zi de toamnă, când fulgi acopăr plaiul,
A prins a fi mai veşted din oră-n oră craiul,
Şi toţi vedeau cum ochii în frunte i se trag,
Iar când a fost în iarnă, sta moartea lui pe prag.
În cel din urmă suflet tot omul simte milă.
Iertând, el vrea să moară iertat de-a sa copilă,
O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurând,
Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricând.
Căruntă, oase numai, ca jalea de tăcută,
Ea vine lângă rege şi mâna i-o sărută;
Şi nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plâns
De tatăl său văzându-l, aşa de slab şi stins.
El vrea s-o agrăiască; dar sânge, nu cuvinte,
Îi bâlbâie pe buză cu larg şiroi fierbinte,
Şi-l tremură durerea şi junghiurile-l prind,
El urlă-n năduşeală, văzând pe pag venind.
Bătrân să nu-l asemeni cu cel de-odinioară,
Doi servii îi proptesc pasul şi-l ţin de subsuoară
Când el abia se trage păşind încetinel –
Zâmbind Teotolinda se-ntoarce către el.
Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă,
Greu inima-şi alungă tot sângele spre faţă,
Şi-s ochii de văpaie ca pofta din tirani;
Mult dor se troieneşte în douăzeci de ani!.
Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă,
Se măsură cu gândul, se-nfioară de teamă;
Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal;
Şi – braţ în braţ – ei tremură ca valul lângă val.
O clipă, numai una, ei gem de fericire,
Devin apoi mai palizi; şi slaba lor privire
Se-nchide ostenită; icneşte pieptul lor,
Şi, strânşi în braţe, se clatin şi cad apoi, şi mor.
Şi când îi vede craiul, îl fulgeră de-odată
Mânii şi nebunie, el scuipă peste fată
Şi bâlbâie: „Amorul! Nebun ca orişicând!”
Apoi aşează capul şi moare blestemând.