George Coșbuc – El-Zorab

La pasa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
Sunt, pașă, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Mandeb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toți răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Și-l joc în frâu și-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap,
Și nu l-aș da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Și de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!.
Ai mei pierduți sunt, pașă, toți;
O, mântuie-i, de vrei, că poți!
Da-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Da-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,
Da-mi numai cât socoti! „
El poartă calul dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol.
Și ochii pașei mari s-aprind;
Căruntă-i barba netezind
Stă mult, de suflet gol.
„O mie de techini primești? ” –
„O, pașă, cât de darnic ești!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ți răsplătească Dumnezeu,
Așa cum îmi plătești! „
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab?
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!.
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas
Nici în genunchi la al tău glas,
El nu va mai cădea!.
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui șoim ușor,
Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!.
Nu vei zâmbi cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb veșmânt;
Și ca să simți sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!.
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ții tu nările-n pământ
Și coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!.
Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pământul în galop
Și cum te așterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!.
Știa pustiul de noi doi
Și zarea se-ngrozea de noi –
Și tu de-acum al cui vei fi?
Și cine te va mai scuti
De vânturi și de ploi?.
Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toți pe rând
Și te vor bate, odorul meu,
Și te-or purta și mult și greu;
Lăsa-te-vor flămând!.
Și te vor duce la război, .
Să mori tu, cel crescut de noi!..
Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Da-mi calul înapoi! „
Se-ncruntă pașa: „Ești nebun?
Voiești, pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Așa!
E calul meu, și n-aștepta
De două ori să-ți spun! „
„Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i, eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, pașă, nu!.
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu –
Ai inimă! Tu poți să ai
Mai vrednici și mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?.
Întreaga milă ta o cer!
Allah e drept și-Allah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpești și mă despoi
Mă-arunci pe drum să pier.
Și lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, pașă, să cerșesc,
Dar mila voastră, n-o primesc –
Ce bine-mi poți tu da? „
Da pașa semn: „Să-l dezbrăcați
Și binele în vergi i-l dați! „
Sar eunucii, vin, îl prind –
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii înghețați.
El scoate grabnic un pumnal,
Și-un val de sânge, roșu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-incomatul gât,
Și cade mortul cal.
Stă pașa beat, cu ochi topiți,
Se trag spahiii-ncremeniți.
Și-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nțepeniți.
Se-ntoarce apoi cu ochi păgâni
Și-aruncă fierul crunt din mâini:
„Te-or răzbuna copiii mei! –
Și-acum mă taie, dacă vrei,
Și-aruncă-mă la câni! „