Nicolae Ilie, hrana trupului tău
Ți s-a copt în pântec ca într-un cuptor
vai, cât de transformat e sub arsuri
plesnit în unele părți ca pământul după cutremure
pântecul tău, cratere de vulcani
cu buricul rărit ca scrumul de țigară
și peste toate ca o fâșie de nori
bandajul alb făcut de Leopold Emanuel
doctorul tânăr cu pălărie și baston.
Tot alcoolul înghițit în neștire
peste felii de dovleac copt sau pastramă friptă
iată-l de-avalma cu fecalele putrede
revărsându-se peste pernele mașinii țintind spitalul
peste hainele și mâinile mele pline cu milă, cu griji
pentru trupu-ți de flăcău voinic dintre munți
tăvălit în flăcări prin iarba crescută mai sus de sondă
care în noaptea fatală te privea trist ca o mamă.
Dacă ai ști, Nicolae Ilie, nopțile mele de pe urmă
toată teroarea olfactivă care îmi coace ochii, creierii
când fiecare aripă de vânt
îmi aduce din cine știe care bălți nepământene
mirosul de alcool și dovleac al fecalelor tale
care mă urmăresc pretutindeni ca stafii olfactive
pătrunzând în hrana mea de toate zilele
făcându-mi grețoasă pâinea râvnită de mulți
și fără putință ținerea mai departe în viață
a trupului meu mereu mai slăbit
din pricina hoitului tău.
Mă rog de tine în genunchi, Nicolae Ilie
putrezească-ți trupul cât mai curând
împrăștie dincolo de mine mirosul lui care
mă mistuie la fel cum focul pe tine
și vrea să ne apropie aceiași în humă
fiorii morții îmi trec ca șerpii prin sânge
și carnea mea încă proaspătă
își caută alte gropi decât acelea de pământ
în care Nicolae Ilie odihnește ca un sfânt.
Sensul versurilor
Poemul descrie starea deplorabilă a unui bărbat pe nume Nicolae Ilie și impactul negativ pe care aceasta îl are asupra naratorului. Naratorul imploră ca trupul lui Nicolae Ilie să putrezească repede, fiindcă mirosul și amintirea lui îl chinuie.