Gellu Dorian – Malaezia

Eu sunt poetul Ion Mureșan
și nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,
eu nu m-am plâns de vremuri și vremași,
ce-mi păsa mie de ele, de ei,
mie îmi păsa numai de mine și de alambicul meu ascuns
printre lucrurile de nimic,
deși nu o singură dată i-am văzut pe vremași cărând
în mașinile lor alambicuri peste alambicuri,
unele de tablă de aramă, cu serpentină din sticlă de yena,
altele improvizate din te miri ce,
că omului nevoiaș îi ardea gâtita mereu
și mereu trebuia să o stingă,
dacă de la alte treburi ascunse putea fi oprit,
de la această treabă nimeni și nimic nu-l putea opri,
așa și eu, poetul Ion Mureșan,
că așa mi s-a zis din naștere, pentru că nu puteam fi oprit din plâns
decât cu un țoc muiat în horincă,
eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,
și cum prunii se uscaseră,
merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,
luam un sac de făină de porumb,
o opăream până se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahăr,
iar când acesta nu era, mergea și fără el,
aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,
depinde cât de iute doream să bolborosească borhotul
și când începea să înțepe nările cu mirosul lui iute,
trăgeam cu ochiul peste tot satul,
să văd de-i liniște în lanul de porumb,
și puneam alambicul la treabă,
cu o atenție demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte.
pic-pic,
pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan
peste care aruncam petale de crin, mitilic
bun pentru frecții –
și iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,
până când se umpleau vasele cu un lichid ușor albăstrui și plăcut,
slab ca diana,
după care îl treceam iar prin alambic
până ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,
și cum nu-i puteam spune horică de prune
sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe
care-mi lipseau din grădină,
i-am spus Malaezia.
vai-vai, nici nu știți câte picături și râuri mi-au bucurat viața,
de nici nu știu de câte ori am ascuns și scos alambicul
pe care acum îl port glorios ca pe o cocoașă
pe care toți mahmurii ar dori s-o sărute,
dar eu le ofer
Malaezia simplă, tare,
Malaezia cu miere de albine,
Malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,
cu gust de zmeură, pentru fetele
care știu să iubească un om experimentat
și atât de inventiv ca mine,
Malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,
Malaezia cu petale de trandafir,
pentru oricine am tot ce dorește din lungul raft
plin de sticle cu Malaezia.
numai de-ar da Dumnezeu să se facă și anul acesta porumbul,
că moara e tot acolo, la vad,
iar alambicul, acum, la vedere,
ca un exponat la care vin toți și se roagă
să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit
până la înviere și înălțare.