Gellu Dorian – La Vama

Când a murit el, a plouat printre razele soarelui de septembrie,
când a murit ea, a nins printre fuioarele de fum care urcau de pe coama casei
direct la cer în februarie,
eu am trăit mai departe și după ce a murit el,
și după ce a murit ea,
trăiesc și acum,
razele soarelui m-au ars în via de la Coșula,
ploile m-au udat pe străzile Botoșanilor,
zăpezile mi-au clădit în oase reumatismul
care sună ca un xilofon
când le ating cu geluri luate de pe net la prețuri piperate,
nu mai vorbesc de Crivăț, că mă ia cu fiori,
însă despre primăveri, vă pot spune că sunt triste fără ei
care-mi dau semne prin florile caișilor
de cum se trec zăpezile și printre brume
degetele lor au miros de gem de gutuie,
dar și de Siberia,
dar și de prescuri la fiecare sărbătoare din an timp de treizeci și doi de ani,
când s-au întâlnit după atâta timp,
ea l-a întrebat, cu ce ți-am greșit, Mitrule, de-ai plecat atât de devreme,
cum e aici, că te simt, dar nu te văd,
el a tăcut, așa cum a tăcut toată viața lui de cincizeci și cinci de ani,
să nu afle cumva vreo ureche că el leorbăie despre treaba urâtă
care se petrece acolo de unde ne-a venit nouă lumina,
ea l-a înțeles și l-a strâns pe Dumnezeu în brațe,
care era plecat în altă parte,
să vadă dacă toate câte au fost lăsate vraişte la Vamă,
de la plecarea lui,
de la plecarea ei,
sunt în regulă,
și i-am spus, să mă mai lase un timp,
pentru că viața pentru mine abia acum începe,
a zâmbit cu gura mea
și m-a lăsat în pacea pe care le-a așezat-o în suflet,
lui și ei.