Gellu Dorian – În Drum Spre Iași

În drum spre Iași, de fiecare dată, oprim la Cotnari,
după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han,
în care Adam ne frigea fleici presărate cu sare pe o sobă încinsă,
iar Eva ne așternea ștergare de in
pe masa de scândură geluită,
până ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după
o oră de așteptare pentru o saramură cu pește
pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cât cepele
în timp ce un paznic ne-a urmărit cu mașina
până pe dealurile Cârjoaiei,
unde, habar n-avea macaronarul, Ștefan cel Mare
ne aștepta cu masa plină de Frâncușă,
fleici cât roata carului, șorici fiert în moare de varză,
iar Răreșoaia învârtea la rotisor pui porumbaci
pe care-i muiam în mujdei
de ni se ridicau mustățile până la sprâncene –.
la masa noastră nu mai era loc decât pentru
o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească
și o Tămâioasă Românească,
fiecare mesean cu pofta lui pe buze,
încât pumnul amenințător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă
într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin
adunat în sângele nostru cu atâta migală,
încât de pe dealuri,
de prin vii,
de pe fostele câmpuri de bătălie,
de prin cimitire,
din beciurile lui Niță, de hăt-departe,
toți răzeșii cu câte o sută de turci la umăr
s-au așezat la masă și-atât de mult am băut,
atât de mult am vorbit
că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele
pe care de mult îl avea
și asta de mii și mii de ori,
de mii și mii de guri,
încât numai Dumnezeu știe cât va ține o astfel de fericire pe pământ.