Gellu Dorian – Cu Așa Ceva Nu-i De Glumit

Când eram mic, mult prea mic
să mă ia cineva în seamă, am spus în gura mare
că am văzut ceea ce nimeni n-a putut vedea vreodată
în vreo curte, la țară, ochi, peste tot numai ochi
din care coborau funii de cânepă ce ancorau
un vapor plin de tot felul de lucruri
care vorbeau între ele.
toți erau mult prea ocupați cu tot felul de treburi,
eu eram al nimănui
și ce strigam nu era auzit,
nu se vedeau între ei de treburi,
decât atunci când se așezau la masă și mâncau
fără să scoată o vorbă,
și atunci doar făcând semne din ochi,
peste tot erau numai ochi,
din care coborau mii și mii de mâini doldora de vene
prin care vuia sângele
atâtor lucruri care, de unele singure,
vorbeau între ele.
încât eu, mic, atât de mic, de nici nu eram observat de după firul de praf,
vedeam ceea ce ei nici nu-și puteau imagina,
tot felul de lucruri
pe care dacă le-aș descrie aici
n-aș termina de scris niciodată despre cum
strigătul meu se îngropa în boțul lor de mămăligă,
ecou într-o peșteră fără urechi.
dar încet-încet am crescut
și rând pe rând, una câte una, funiile de cânepă
se topeau și lăsau vaporul să se piardă în largul cerului
de unde venise pe când eu nu mă născusem
dar știam de venirea și plecarea lui
așa cum știu oamenii în general despre venirea și plecarea iernii,
a primăverii, a verii, a toamnelor,
până când, la masă cu ei, rupeam din mămăligă
aceleași gânduri strecurate din priviri,
gata să ne aruncăm în treburile zilei
ca într-o surzenie
care ducea la muțenie.
dar de ceea ce-mi aduc aminte acum uit,
așa cum face un copil cu burta păpușilor în care ghigosește
tot felul de nimicuri
pentru a le descoperi mai târziu
când nici tu pasăre phoenix,
nici tu arheopterix
în zborul jos, cât mai jos,
al nimicului.