Murmurel de iarnă… ascultă-mă…
Adesea îmi cântă corbi, luna-i râncedă
Îmi zâmbește, cu câțiva dinți de lapte
Ca părul blond al unui copil pierdut în șoapte.
Ating zâmbetul timid al nocturnului
Frigul mă-nconjoară, mă-mbrac în albastrul lui
Un pian îmi șoptește, că mai e puțin
Așa liniștit ca somnul unui copil.
Ce-a primit, deseori în loc mângâiere palme
Atingând cu teamă balustrada
Dacă ar sări ce-ar urma?
Ar fi rolul principal al unei drame.
Pierdută-n secunde… minutele sunt ore
Lucruri efemere asemenea vieții, cu izuri de minore
E atât de simplu… să transformi dragostea-n ură
Eu am închis iubirea noastră în ziduri de lectură…
Acolo unde s-au ciocnit sentimentele cu ura
Unde pielea ta s-a mângâiat cu natura
Undeva în spatele unei linii de metal
În vagoane ruginite îți desenăm un zâmbet natural…
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și depresie, evocând amintiri dureroase din copilărie și sentimentul de pierdere. Vorbește despre transformarea iubirii în ură și despre căutarea unui zâmbet natural într-un context de suferință și deziluzie.