Cuvintele raman mute când vorbește inima
Vioara tristă, tu, iubește-mi muzica
Îmbracă-mi dorul din suflet în visuri sterpe
Apoi sparge-le pe rând, să se-mprăștie pe trepte
Note-n vertebre, sunete-n aorte
Nimic nu-i verde, natura morte…
Fluturi de tarantă într-o continuă zarvă
Au început să cadă ani cu frunzele grămadă…
Și va să zică, orbii să vadă
Surzii să audă aceeași serenadă vagă
Sunt o corabie ce plutește în larg
Pe oceanul de cuvinte reci pictate din catarg
Ador să sparg stele cu privirea-n noapte
Cascadă de tăcere zgândărită printre șoapte
Gândurile-mi prind viață rostite în cuvinte
Da’ multe-mi sunt sălbatice și le ucid în minte…
Regina oarbă, cu diamant pe buze
Ce stil orgolios ai menit să mă acuze
Ființa rece, cea mai tristă dintre muze
Atât de sadic sentiment venit să mă amuze
–-
Și încă-s mic… pe lângă tine
Am crescut împreună da’ nu avem aceleași filme
Și dacă m-am schimbat… în bine știu că nu
Dar nu uita… c-atunci când aveam nevoie te-ai schimbat și tu
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și dezamăgire în relații, reflectând asupra schimbărilor personale și a impactului cuvintelor. Naratorul se simte mic în comparație cu celălalt, observând o evoluție diferită și amintind de momentele în care și celălalt s-a schimbat.