Suntem puţini şi tot mai mult
Duşmanii cred să ne sugrume,
Avem dureri cât nu încap
În pieptul altui neam din lume.
De-atâtea lacrimi ce-am vărsat
Pe sfânta ţărnă-nstrăinată,
Privirea noastră din pământ
Nu se ridică niciodată.
Ne-au spus părinţii-n graiul lor,
Izbăvitor de neam şi lege,
Că Dumnezeu, de câte ori
Un neam mai vrednic îşi alege,
Întâi puterile îi cearcă:
Cu suferinţi şi cu nevoi
Greu umerii umili i-ncarcă.
Răbdăm şi nu ne jeluim
Ce răni avem şi cât de multe,
Căci glasul nostru n-a găsit
Ureche încă să-l asculte.
În minte însă ne-a rămas
De la părinţi o-nvăţătură:
Din ea format-am noi un crez
Mai sus, mai sfânt de-orice scriptură.
Şi cu încredere păstrăm
Noi raza-nvăţăturii sfinte:
Prin ea vor străluci din nou
Oţele vechi din vechi morminte,
Căci ea eroii ni-i va da
Ce-or sparge norii de sub soare
Ca să ne-aducă sfânta zi
De aşteptată sărbătoare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și suferința unui neam, dar și speranța într-un viitor mai bun, bazată pe credință și pe învățăturile strămoșilor. Se vorbește despre sacrificiu și despre așteptarea unor eroi care să aducă izbăvirea.
