Gabriela Mistral – Pâine

Au lăsat o pâine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coajă ciupită, ruptă-n fărâme
ca fulgii pufoşi de zăpadă.
Şi îmi pare nouă, şi nicicând văzută,
deşi cu nimic altceva n-am trăit,
dar luând-o în mâini, ca într-un vis,
tactul şi mirosul nu mi-o amintesc.
Şi totuşi, e mama când mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut:
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu când mă sfâşii cântând.
Nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am şi văzut-o;
nu există nimeni în toată casa,
decât această pâine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaşte,
iar eu cu trupul meu o recunosc.
S-a frânt pretutindeni şi de demult
aceeaşi pâine între o sută de fraţi,
pâine din Coquimbo, pâine din Oaxaca,
pâine din Santa Ana şi din Santiago.
De când eram mică o cunoşteam
sub formă de soare, de peşte, de abur,
mâinile mele îi simţeau miezul
cald precum unui pui de porumbel.
Apoi, am uitat-o şi-n această zi
amândouă din nou ne-ntâlnim,
eu cu trupul meu de Sară bătrână,
ea cu al ei de numai cinci ani.
Prietenii morţi cu care am mâncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pâine de grâu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.
E altul şi-i cel împărţit
în pământul unde-au dispărut.
O rup în două şi îi simt mireasma,
o pun pe masă şi îi simt căldura.
Mi-s mâinile pline de pâine,
privirea mi-e plină de lanuri
şi plânsul izvorăşte deodată
peste uitarea atâtor ani,
şi nu mai ştiu de faţa-mi îmbătrâneşte,
ori renaşte în clipa aceasta.
Cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim şi stăm împreună din nou,
pe această masă fără carne şi fructe,
amândouă în această linişte omenească.
Şi vom tăcea până când vom fi una
şi anotimpul nostru se va fi sfârşit.