Din gura-ți, Vreme,
Tu, vrăjitoare salivând,
Curg ceasurile rând pe rând.
În van dezgustul meu tot geme:
„Veciei cu-al ei hău flămând
Blesteme!”.
Lumea-i de fier:
Un taur nemilos, arzându-făclie,
În trupul meu durere-nscrie
Cu-agil jungher:
„În pieptul lumi-i ger,
Iar să te superi, ce prostie!”.
Vreau mac! Abate
Și febră! Și otravă-n capul meu!
Tu mâini și frunte mi le-ncerci mereu.
Ce tot întrebi? „La ce bun – toate?”.
– Pfui! Blestemate –
Și târfa și disprețul său!.
Nu! Vino iar în loc!
Afară-i frig și ploaia cade –
Să fiu cu tine cumsecade?
V – Na! Iată aur: strălucește foc! –
Pe tine, te numim „noroc”?
Și febrele, neroade? –.
Brusc, ușa sare!
Pătrunde ploaia peste prag!
Se stinge lampa! – Cel ce n-are
Acuma rime, un șirag.
Pun rămășag;
N-are scăpare!
Sensul versurilor
Piesa exprimă disperarea și suferința unui poet bolnav, care se luptă cu timpul, durerea și disprețul. El caută alinare în otravă și febră, dar este bântuit de întrebări existențiale și de inevitabilitatea morții.