Friedrich Nietzsche – Cine Mă-ncălzește, Cine Mă Mai Iubește?

Dar Zarathustra, cotind după-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-și azvârlea mădularele ca un apucat și-n cele din urmă se prăbuși cu burta la pământ.
„Ia stai! grăi Zarathustra întru inima lui, ipochimenul trebuie să fie, neîndoielnic, omul superior, de la el veneau acele strigăte cumplite de primejdie, – să văd de-i nevoie de ajutor acolo.” Când însă alergă la locul unde omul zăcea pe jos, dădu de un bătrân tremurând și având niște ochi rătăciți; și, oricât se strădui Zarathustra să-l îmbărbăteze și să-l pună iar pe picioare, totul fu zadarnic. Ba chiar, nefericitul părea să nu bage de seamă că-i cineva lângă el; mai bine zis se uita mereu împrejur, frământându-se de-ți era mai mare mila, ca un însingurat și părăsit de toată lumea. Ci-ntr-un târziu, după mult tremurat, tresăltat și zvârcolit, începu să se căineze așa:
Cine mă-ncălzește, cin’ mă mai iubește?
Dați mâini fierbinți!
Dați jar lăuntric!
Zăcând, înfiorându-mă,
Asemeni celui pe moarte, căruia-i încălzești picioarele –
Zguduit de friguri necunoscute,
Tremurând de-ascuțitele, recile săgeți de gheață,
Vânat de tine, gândule!
Denenumitule! Învăluitule! Temutule!
Tu, vânător de dincolo de nori!
Trântit de fulgerele tale,
Tu, ochi zeflemitor ce mă scrutezi din întuneric:
– astfel zăcând,
Mă chircesc, mă zvârcolesc, muncit
De toate chinurile veșnice,
Săgetat
De tine, cel mai sălbatec vânător,
Necunoscute – dumnezeu!
Lovește mai adânc,
Lovește mai o singură dată!
Să-mi ciurui și hurui inima!
La ce bun chinu-acesta
Cu săgeți tocite?
De ce te tot holbezi,
Neostenit de omenescul durăt,
Cu ochii răutăcioși de fulgere zeiești?
Nu vrei să ucizi,
Doar să chinui și să chinui?
De ce – pe mine,
Răutăciosule, necunoscute dumnezeu? –.
Ha! ha! Te-apropii pe furiș?
În miezul astei nopți
Ce vrei? Vorbește!
Mă-nghesui, mă strivești –
Hei! ești mult prea aproape!
Fugi! Fugi!
Mi-auzi răsufletul,
Îmi iscodești în inimă,
Gelosule –
De fapt, gelos pe ce?
Fugi! Fugi! La ce bun scara?
Ai vrea-nlăuntru,
În inimă,
Să urci, în cele mai ascunse gânduri
Ale mele să te urci?
Nerușinate! Necunoscute – hoț!
Ce vrei să-ți furi?
Ce vrei să-ți afli?
Ce vrei să-ți storci,
Călăule!
Dumnezeule-călău!
Ori trebuie, ca un câine,
Pe lângă tine să mă gudur?
Să-ți dau, uitând de mine,
Ție – toată iubirea?.
Zadarnic! Înțeapă nainte,
Tu, cel mai sălbatec ghimpe! Nu,
Nu câine – doar vânat îți sunt,
O cel mai sălbatec vânător!
Îți sunt cea mai trufașă pradă,
Tâlharule de dincolo de nori!
Vorbește-odată,
Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la mine?
Tu, -nvăluitule-n trăsnet! Necunoscute! Vorbește,
Ce vrei, necunoscute dumnezeu? – –.
Aud? Răscumpărare-n bani?
Cât vrei să mă răscumpăr?
Hai, cere mult – mă sfătuie mândria mea!
Și repede – mă sfătuie mândria cealaltă!.
Ha! ha!
Pe mine – mă vrei? Pe mine?
Pe mine – cu totul?.
Ha! ha!
Mă chinui deci, nebun ce ești,
Îmi zgândărești mândria?
Iubire dă-mi – cin’ mă-ncălzește iar?
Și cin’ mă mai iubește? – dă mâini fierbinți,
Dă jar lăuntric,
Te dă sihastrului de mine,
Pe care gheața, o! -nșeptita gheață
Îl deprinde să ducă dorul de dușman,
De dușmanul însuși,
Dă-te, predă-te,
Tu, cel mai sălbatec dușman,
Pe tine – mie! – –
S-a dus!
Fugit-a și el,
Cel din urmă, singuru-mi tovarăș,
Marele-mi dușman,
Necunoscutul meu,
Dumnezeul meu călău! –.
– Nu! Vino iar la loc!
Cu toate chinurile tale!
La cel din urmă singuratec,
O, vino iar la loc!
Pâraiele de lacrimi, toate,
Spre tine-mi curg cu jind!
Și cel din urmă-n inimă jăratec –
Eu ție ți-l aprind!
O, vino iar la loc,
Necunoscute dumnezeu al meu!
Durerea mea! Și ultimu-mi – noroc!.