Vrăjmașa mea, oglinda, în care-ți tot privești
Fermecătoarea față, de cer și-Amor slăvită,
Întru a mea pieire te face să-ndrăgești
Nu vraja ei, ci vraja de dânsa oglindită.
Din inima ta – dulce cuib mie – tu m-ai smult
La sfatul ei: Prigoană haină și păgână!..
Și totuși eu – chiar dacă iubesc atât de mult –
Nu-s vrednic să fiu unde doar tu poți fi stăpână.
Dar ea știind, oglinda, ce lanț cumplit mă leagă
De tine, de ce face să-ți fii tu ție dragă,
Și pentru mine aspră, trufașe iar și iară?..
Narcis – ți-aduci aminte? – pe sine s-a-ndrăgit
La fel. Aceeași soartă te-așteaptă la sfârșit.
Dar nu-i pământul vrednic de-o floare-atât de rară!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri neîmpărtășite, cauzată de narcisismul persoanei iubite, care se admiră mai mult pe sine decât să răspundă sentimentelor protagonistului. Oglinda devine un simbol al acestei obsesii de sine, amintind de mitul lui Narcis și prevestind o soartă similară.